luni, 3 iulie 2017

Şase ani de repatriere

Aseară, noi şi sute de alte umbrele colorate, am ţopăit în Piaţa Sfatului sub o ploaie cu tunete şi fulgere, la concertul Phoenix. Pentru două ore am simţit rock şi folclor autentic până în măduva copilăriei. În Braşov plouă de două zile şi spală temeinic fiecare arsură de pe străzi şi fiecare rană de pe trotuare. S-a făcut frig, dar de frig nu mă plâng pentru că aerul rece mi se pare mai respirabil şi mai curat.


Memoria externă (aka facebook) a remarcat prompt că au trecut şase ani de când am descălecat în Otopeni cu mezinul nou născut în braţe şi cu fratele lui puţin mai mic de un metru, dormind în cărucior. Eu plânsesem de oboseală, emoţie şi furtuni hormonale aproape tot timpul cât a durat ultimul zbor. Am plecat doi şi ne întorceam patru cu o mulţime de bagaje, unele înghesuite chiar în ajunul călătoriei în genţi cumpărate de lângă hotelul unde ne-am petrecut ultima noapte în America pentru că tocmai vândusem casa cu o zi înainte.

Astăzi am făcut un inventar al lucrurilor pe care le-am trăit și observat în aceşti ani, un fel de bilanţ dinamic pe care, în ciuda multor frustrări cauzate de rebalcanizare, îl percep pozitiv.

Încep cu cele bune
Interacţiunile sociale: am găsit prieteni noi şi am regăsit prieteni vechi cu care pot visa şi călători fizic şi virtual înăuntru şi înafară, descoperind surprinzătoare lumi fractale. Întreg oraşul e o miniatură familiară confortabilă, un peisaj de cunoştinţe întâmplătoare devenite personaje.

Prezenţa în natură: pe măsură ce cresc copiii petrecem din ce în ce mai mult timp afară, în excursii de weekend sau de o zi, vara alergând prin pădure şi iarna la schi; ăsta este un mare plus în comparaţie cu timpul petrecut indoor în midwestul fiebinte şi umed, tornadic sau deplin îngheţat.

Călătoriile: iniţial îmi propusesem să îl însoţesc pe Ştefan peste tot în Europa, dar logistica vieţii în patru ne-a permis doar câteva citybreakuri ultra-turistice în doi şi câteva sejururi în formaţie completă.

Proiectele comunitare: există o societate civilă și o conştiinţa comună. Am văzut asta la protestele din ianuarie, la Braşov Heroes, la ecologizări, în campaniile umanitare, în concursurile de alergare. E un sentiment bun să faci parte din ceva cu un scop mai mare decât suma celor individuale. Din păcate ceilalţi, cei cărora le pasă puţin, sunt încă prea mulţi.

Preocupările artistice: anul trecut am găsit cadrul și energia pentru fotografie, desen, pictură, design interior, grădinărit şi alte proiecte care m-au făcut fericită.

Cele mai puţin bune
Incertitudinea: peisajul politic în continuă mişcare şi mlaştina legislativă în care te afunzi plecând de la o premiză care se modifică în timpul jocului, în acord cu puterea şi interesele schimbătoare ale acesteia. Am permanent o senzaţie neplăcută de mocirlă în care nu poţi să nu intri, indiferent de ce faci. Sistemul e corupt, birocratic, discriminator şi incurabil foarte bolnav.

Tristeţea: mi s-a estompat zâmbetul tâmp cu care mă întorsesem şi care mă făcea să par mereu high; m-a înghiţit griul şi monotonia, o vagă neputinţă, o ridicare din umeri, o tristeţe mioritică.

Frica, neliniştea şi criza: teama că lucrurile se îndepărtează de normalitate şi se întorc în timpul fără libertate. Acest ghem de angoasă ţine parţial şi de natura mea, de sensibilităţi pe care nu le pot controla şi poate că nici nu ar trebui.

Cele încă neclare
Cariera: ştiu şi pot şi vreau să fac ceea ce fac astăzi dar nu sunt convinsă că am găsit locul şi scopul cu care sunt deplin compatibilă, pentru care să mă trezesc cu nerăbdare şi din care să îmi fac o sursă de bucurie. Asta poate fi și din pricina idealismului cronic, dar mă simt datoare să mai caut.

Educaţia: din toamnă ambii copii vor fi la şcoală. primul trece în clasa a treia şi pare asimilat complet de sistem, al doilea face trecerea de la grădiniţă la şcoală. Anul viitor va fi o ocazie bună să evaluăm gradul de umanitate și utilitate al şcolii româneşti, varianta cu predare în limba germană.

Sănătatea: am avut experienţe multiple în special cu sistemul privat de sănătate dar şi cu cel de stat şi deşi toate au fost rezonabile sper să nu mai avem nevoie iar dacă e absolut necesar să fie măcar ca până acum. Recunosc că am o frică organică de orgoliul medical şi de atitudinea dominatoare a unora dintre cei care ar trebui să ne salveze și să ne vindece.

Viaţa, în general: încotro ne duce, ce ne aşteaptă, ce se întâmplă cu România, cu Europa, cu lumea. Probabil că într-un alt capitol de viaţă, când ne vor durea oasele și tot ce ne putea dezamăgi ne va fi dezamăgit, ne vom muta lângă o mare turcoaz.

până şi Googlemaps a înregistrat şi reţinut ziua mutării


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...